Are virtutea gen?

 Cele ce urmează nu îşi propun a găsi răspunsul final şi complet al  unor întrebări, ci doar să îndrepte cititorul, cu o sprânceană ridicată, spre anumite subiecte şi să-l facă să delibereze cu sine însuşi ideile expuse.

     Putem considera acest articol o tentativă, un cap de pod al  unui  demers maieutic, în direcţia eticii feministe. Socrate pornea de  la  premisa că adevărul şi răspunsurile se află în fiecare dintre noi şi  ies la iveală atunci când sunt puse întrebările corecte.

   Pornind pe acceaşi linie de gândire, pentru a aborda etica  diferenţiată pe genuri, putem să ne întrebăm dacă există acte  morale specifice fiecărui sex sau etica nu are delimitări, atunci când  făptuitorul diferitelor acte judecabile ca morale sau imorale, are la  sfârşitul genomului său: XX ori XY. Ce reprezintă un comportament  etic pentru un bărbat, poate fi privit contrar când vine vorba de o  femeie? În scopul de a da cititorului un cadru corect pentru  dezbatere, trebuie să facem apel la felul cum aceste idei au răzbătut  din istoria secolelor XVIII şi XIX. Societăţile industrializate din acele  secole au făcut situaţia socială a femeii să depindă de căsnicie. Pe  de-o parte, exista femeia căsătorită, care beneficia de un soi de siguranţă, dar siguranţa ei era plătită de o dependenţă din punct de vedere economic şi pe cealaltă parte, exista femeia necăsătorită, ale cărei perspective în viaţă erau cu adevărat sumbre. Genul acesta de gândire a indus o paradigmă a soţiei şi mamei virtuoase, cu o imagine idealizată, ale cărei calităţi feminine coagulau sfera vieţii casnice. Ajunşi aici, nu putem evita perspectiva lui Rousseau, din care răzbătea ideea că o femeie era virtuoasă numai în calitatea de soţie şi mamă. În plus, viziunea virtuţii feminine a lui Rousseau se mai baza şi pe dependenţa şi supunerea pe care femeia trebuia să le arate în cadrul căsătoriei.

În acest moment, din punct de vedere istoric, a apărut întrebarea dacă există acte morale feminine anume sau etica se aplică egal, indiferent de sex. În ciuda acestor perspective, în secolul XIX, multe femei s-au gândit la intrarea lor în sfera publică şi ruperea barierei în ceea ce priveşte faptul că virtuţile lor se pot exprima doar în în strânsă legătură cu  căminul.

Acest lucru a dus la extinderea sferei de interes, prin implicarea femeilor în viaţa publică (dreptul la vot la început de secol XX), tocmai în ideea de a avea un cuvânt de spus în domenii guvernate de bărbaţi (politică, economie sau război). Masculinitatea şi psihicul masculin erau asociate de gândirea feministă, cu agresiunea şi distrugerea, indiferent că era vorba de politică sau economie. S-a dorit un transfer al virtuţilor casnice şi implicit paşnice şi stabile ale femeilor, în sfera deciziei publice, dominată de de natura masculină a perspectivei bărbatului asupra socialului.

Ajunşi în acest punct, merită să zăbovim un pic pentru o scurtă digresiune, ce poate lămuri într-un fel, o întrebare legitimă care reiese din rândurile de mai sus. Întrebarea pe care, poate, mulţi dintre cei care au ajuns aici cu lectura au formulat-o, ar fi: există o esenţă  atitudinală masculină şi o alta feminină? Adică, de la natură femeile şi bărbaţii au perspective asupra unui lucru, în raport cu apartenenţa la un sex? Bărbaţii şi femeile acţionează şi au atitudini diferite, în funcţie de natura lor genetică sau felul de a aborda o problemă, în cazul bărbatului şi al femeii este mai curând un rezultat al interacţiunilor sociale şi al modelelor istorice?

Este evident pentru oricine că există diferenţe în felul în care femeile şi bărbaţii abordează problemele morale. În cadrul unei lucrări a lui Lawrence Kohlberg, acesta analizează dezvoltarea morală la copii şi face un studiu, ce vizează doi copii de 11 ani (Jake şi Amy), care sunt rugaţi să răspundă la următoarea dilemă:  un bărbat (Heinz) are o soţie grav bolnavă şi nu îşi permite să cumpere medicamentul de care ea are nevoie. Ce trebuie să fac Heinz? Ar trebui să fure medicamentul pentru a salva viaţa soţiei sale? Jake a răspuns că Heinz ar trebui să fure medicamentul, aducând argumente ce aduc în discuţie viaţa şi proprietatea. Amy a răspuns că Heinz ar trebuie să vorbească cu farmacistul şi să vadă dacă nu poate găsi împreună cu acesta o soluţie. Este clar că Jake vede situaţia rezolvabilă prin intermediul logicii (din punct de vedere raţional: viaţa este mai importantă decât proprietatea şi alege o metodă radicală), pe când Amy priveşte soluţia din perspectiva comunicării şi medierii. De aici am putea deduce că fiecare dintre sexe abordează diferit o problemă etică pentru a obţine un rezultat dat.

Problema acţiunii, prin prisma eticii, în raport cu sexul subiectului, există fără echivoc, dar este simplist să privim lucrurile pornind de la ideea că cel ce actionează este bărbat sau femeie şi să nu luăm în considerare alţi factori, care ţin de mediul social.
Fără îndoială, experienţa de viaţă a unei femei diferă de experienţa de viaţă a unui bărbat, acest lucru derivând din diferenţele fiziologice ale fiecărui sex. Dacă am vrea să emitem o părere, fără a avea pretenţia că este fără de greşeală, am putea spune că judecăţile etice ale fiecărui sex sunt rezultatul moştenirii genetice (şi consecutiv fiziologice) în interacţiune cu factorii din mediu.

Acest articol, chiar dacă din perspectiva ideilor are o tentă de heterogenitate, doreşte să fie luat ca o provocare. Fiecare idee lansată în rândurile de mai sus poate să fie, la rândul ei, punctul de început al unei dezbateri, iar disecarea argumentaţiei o poate face fiecare individ, în forul său interior.